Astept

Astept sa se faca ora 6, astept in trafic, astept feedbackul de la client, astept sa intalnesc marea dragoste, astept sa inceapa filmul, astept sa ma sune, astept sa vina weekendul, astept sa vina vacanta, astept iarna, astept vara, astept o avansare, astept un premiu...

O prietena imi spunea mai deunazi: "Nu astepta! Vezi-ti de ale tale". "Imi vad!", zic, numai ca "ale mele" sunt de fapt tot momente de asteptare.
Oare viata e facuta din momente de asteptare? Pai si atunci, cand ne mai bucuram, cand mai facem ceva? Tot timpul asteptam altceva, gasim noi ceva ce "merita" sa fie asteptat suficient de mult. Suficient de mult cat sa treaca viata. Toata.

La naiba cu ceasurile astea, cred ca imi trebuie un ceas nou. Am asteptat atat sa se faca fara un sfert...

Emotiile par sa fie guvernate de o riguroasa logica a absurdului

- "Intreaga noastra existenta se reduce la a ne invarti in jurul cozii." spune o zicala ruseasca.

Daca ar fi sa ne luam dupa ea, ar insemna ca periodic trecem prin aceleasi situatii. Probabil schimbate putin, cu face-lift ca sa zic asa. Probabil cu alti actori in rolurile principale. Sau dimpotriva, cu aceiasi actori repetand aceleasi roluri.
In ultimii ani, m-am intrebat de multe ori de ce "mi-e dat" sa trec prin aceeasi situatie (mai putin placuta, in final). Ce am de invatat de aici, ce nu am invatat ultima data? Nu am gasit raspunsurile la aceste intrebari, inca... Cand le voi gasi, inseamna ca voi fi invatat ce era de invatat :D.

- "Intreaga noastra existenta se reduce la a ne invarti in jurul cozii." spune o zicala ruseasca.

Ar mai putea insemna ca: mai intai ne indepartam, ca apoi sa ne apropiem din nou unii de altii.

lista ramane deschisa...

Balta Alba

Printr-o imprejurare mai mult sau mai putin fericita, zilele astea sunt mai mult sau mai putin pieton.
Chiar daca am sau nu masina, chiar daca am sau nu program, daca sunt in Bucuresti, duminica iau masa de pranz in familie. La ai mei, in cartierul Titan/ Balta Alba. (Nu ca n-as locui si eu acum in acelasi cartier, dar eu locuiesc un pic mai central, nah.)

In fine, asa am facut si astazi, am plecat spre casa parintilor, cu 311 (vreo 4 statii, in total). Cand am coborat din autobuz, am ales sa merg catre blocul alor mei pe "ruta ocolitoare", prin "centru" cum ar veni. Pe straduta ingusta cu piata si cateva case mici uitate printre bocuri (adica pe acolo pe unde nu ma duc niciodata cu masina, pt ca e prea ingust si aglomerat). Nu am mai mers pe strada asta de mai bine de 10 ani. Am fost socata sa constat ca in locul casutelor mici, mici sunt acum vreo 2 vile, 1 centru medical de analize, 1 coafor si un magazin (care a inceput ca taraba si acum e ditamai vila pe 3 etaje - e chiar un supermarket).
"Iata triumful capitalismului asupra cartierelor bucurestene", am oftat eu. Mi-au stricat strada pe care ma dadeam cu bicicleta si patinele cu rotile si imi rupeam toti pantalonii in genunchi. Strada pe care, mai tarziu, in liceu, nu mi-era niciodata frica sa ma duc de la statie acasa, chiar si la ore tarzii, 11 - 12 noaptea:).
Sigur, ar zice unii, "dar uite cate lucruri bune s-au facut pe strada asta, ai de tot felul chestii la indemana"... "chestii" de consum, ha? ...Consum si plang. Consum.
La capatul stradutei, aproape ca mi-au dat lacrimile, de bucurie de data asta. Ultima casa, o cocioaba a ramas acolo, intacta. Era casuta care imi placea cel mai mult, ma opream deseori din agitatia si zgomotul de rotile si leapsa, sa ma uit cum 2 batranei uda rosiile si ce mai aveau ei prin gradina (un el si o ea, de aproape 70 de ani, pe cand eu aveam cam 10 ani). Ma opream deseori sa le chem cainele la gard si sa ma joc cu el. Era cumva casa care imi era cea mai draga, desi arata cel mai prost. Probabil ca batranii s-au prapadit de mult si, asa cum ma gandeam si in copilarie, probabil ca batranii nu aveau copii, pt ca eu nu am vazut niciodata vreunul pe acolo. Parea pustie si azi.
M-am bucurat din suflet ca aceasta casuta mai exista, macar ea (gradina cu rosii este acum teren de joaca pt. caini). Dar macar ea, casa in fata careia am stat multe ceasuri, e acolo inca. Ce bine, nu stiu exact de ce, dar ce bine...


PS. plecand de la ai mei, in drum spre Alexandra, am mers tot pe jos si mi-am revazut si "gradi".
Ma rog, am vazut si niste "baieti" care incingeau un gratar, la capatul unui bloc... dar nah ce sa-i faci, asta e Bucurestiul de cartier...

PS2. La intoarcerea acasa, mi-am luat multe flori, frezii si lalele. Hai ca vine primavara, sa vezi atunci ce ma aberez!

Morala: Cateodata, e bine sa fii pieton.

31 decembrie 2008

Nu o sa scriu o lista "New Year's Resolutions". Pt. ca a scris-o deja Andrada, si o parte din lista aia se potriveste si la mine :P. Dar, vreau sa mai adaug la lista mea ceva:

Azi am scos totzi scheletii din dulap. Ma pregatesc sa ii omor si sa ii arunc. Pur si simplu. Nu ii mai vreau in viata mea. Pe nici unul, fara exceptie.

Acum ei sunt aici, aliniati pe canapea, langa mine. Ma privesc cu ochi rotunzi si umezi, ma roaga frumos, imi fac complimente, ma santajeaza, ma fac sa ma simt un om rau.

Dar gata, sunt de neinduplecat.
Prea multa intelegere, compasiune, prietenie, iubire pt. ei. Prea multe sacrificii, prea multe sarituri periculoase de (pe) cal, prea multe renuntari. De cand convietuiesc cu ei, de 3 ani si ceva mai exact, am stiut tot timpul cum sa gasesc argumentele de care aveam nevoie pt. a ma mai putea uita in oglinda. De multe ori, mi-as fi dorit sa fiu blonda, sa nu pot gasi asa facil scuze. Sau poate eram blonda tocmai pt. ca imi cautam si gaseam repede scuzele? Posibil.

In fine, domnilor scheleti, va urez drum bun!

PS. intamplator, sau nu, chiar acum pe VH1 a inceput "The Show Must Go On!"

Mananca, roaga-te, iubeste.. azi, episodul: "Mananca"

Azi am terminat de citit o carte: "Mananca, roaga-te, iubeste", Elizabeth Gilbert. Poate nu intamplator am terminat-o azi, o zi de Craciun, zi care se defineste prin toate cuvintele din titlul cartii...(la romani mai mult prin "mananca", dar nu asta e important acum).
Cartea e un best-seller la moda (v-am zis ca sunt trendy, uneori) si este o calatorie spre suflet, spre descoperirea de sine.
Intre ultimele pagini, am gasit un paragraf parca scris de sau/si despre mine:
"...Intotdeauna m-am indragostit repede si fara sa ma gandesc la riscuri. Am tendinta sa vad partea buna a fiecarui barbat, ba mai mult, sa presupun ca toti sunt capabili emotional sa-si atinga potentialul maxim. M-am indragostit de mai multe ori decat vreau sa recunosc de potentialul maxim al cate unui barbat, mai degraba decat de barbatul in carne si oase, dupa care m-am agatat de relatia in cauza mult timp (uneori mult prea mult), asteptand ca partenerul sa ajunga la propria-i maretie. In povestile mele de dragoste, am fost de multe ori doar victima propriului optimism."

1. Este asa? Aberez?

PS. O prietena foarte draga imi spunea azi: " De ce nu faci mamica ceva mai constructiv (n.r. in loc sa-ti faci blog)? Cum ar fi? zic eu. ..Cum ar fi sa mergi in cluburi!"

Am blog

Recunosc ca ma incearca o puternica emotie...
Adica cum, am eu blog? si ce sa fac cu el? sa scriu?
blog facut asa in 5 minute.. si nici n-a fost dureros..
Hm.

Info pt. mine (de citit mai incolo, peste ani, sau luni, sau zile.. nu stiu exact cand m-o lovi amnezia):
L-am creat (pe el, pe blog) pe data de 26 decembrie 2008, dintr-o neinteleasa nevoie de a ma abera online (ca doar e la moda, nu? Desi, din cate stiu eu de la prieteni experimentati in ale blogarelii: NU, nu mai e la moda sa ai blog (SIC).
Dar oricum nici eu nu sunt prea trendy, ci dimpotriva, old-school :))... Asa ca, daca nu e trendy, ma bag, daca e trendy, ma bag oricum.

Se numeste "Aberatii de primavara", pentru ca e iarna.
Destul cu explicatiile